HIBERNARIS

          
                     

           
              
ANOTIMPUL ABSOLUT

   Uliţe strîmte, case fumurii, colindători şi preoţi

sclipind de ţuică bătrînă şi gustări  de cozonac înecăcioase,

eu, igrasios, cu tensiunea redusă la zero, în pragul

unei idei de geniu care întîrzie,

iubiri apuse, esenţiale, bîntuind lepros ca nişte cerşetoare

mincinoase şi tinere, cu fardurile înmuiate de ceaţă,

îngustimile oarbe, muchiile primitoare de spută fertilă,

aceiaşi poştaşi bizari, cu scrisorile lor de pe front,

şi chiar nevrînd, şi chiar nechemată,

febra acestui nou început patologic, copilărindu-se

sinucigaş de-a naşterea precum cu o sticlă

cu cap de mort,

în care esenţa trecutului şi-a pierdut orice miros.

Acesta e singurul meu anotimp de moarte şi de viaţă.

                  

("HIBERNARIS")

                            

                                   


             BOAREA ULTIMULUI GRÎU

                  

Ochiul lui nu mai vesteşte ploaia.

Nici un zvon nu mai licăre; pojghiţă

de uscăciune l-a acoperit între timp, prin care

el vede, dar nu mai spune nimic.

Ochii lor spălăciţi, albaştri şi verzi,

nu mai sînt de mult fîntînile de rod

ale neamului, şi nici de luptă. Căutătura

neagră, vulturească a rămas în poveştile babelor;

îngălbenit e de alcool în ochi şi-n sămînţa

cu care altădată boierii vroiau să-şi ridice

sîngele stirpei.

E o vară cumplită.

Femei şi bărbaţi în alaiuri mute,

în noianul disperării,

umplu bisericile, curţile parohiale:

rugi lungi, fierbinţi, – şi nici o minune !

Au nu ştiu ei că slava din uscăciune nu deschide

fiarele ploii ? Sînt legi nescrise – că-n faţa lui Dumnezeu

chiar lacrima seacă tot izvorăşte de undeva.

Dar ei ? Ei de ce nu se roagă şi ţipă

şi obrajii lor rămîn uscaţi ca ‘nainte de Facerea Apei ?

Pentru ce afară, pe uliţi, fetele goale, încinse cu frunze,

se-nvîrt despuiate pînă cad în tină

cu gîtlejurile arse, cu gurile deschise

bînd nisip fierbinte ?

Nu, jertfă dau, înmoaie uscăciunea cu ceva:

sîngele sufletului se ridică şi unge rana din cer,

ori se scurge prin tălpi în crăpătura pămîntului –

Fiindcă ei, cu ochii lor secaţi, ajung să-şi vîndă

carne din carnea lor – animalele crescute cu greu !

Nu mai e apă… Nici preţ pe vaci şi pe porci nu mai cer,

le dau să scape de povară, le dau fără preţ…

îi sărută pe boturi, pe frunte, dar niciunul nu plînge !

Ochiul lor nu mai vesteşte ploaia.

Rămîne deschis spre holdele arzînde

şi parcă-l strînge boarea ultimului grîu…

 ("HIBERNARIS")

            

      DISPARIŢIA IERNII

Copiii rîd şi parcă dănţuie,

Cu o mînă ascunsă la spate, pe seceri.

Şi, ca într-o joacă, rîzînd, - harşt -

Dintr-o dată retează nasul părinţilor;

Plesneşte sîngele, dar nu înroşeşte zăpada,

Ci intră-napoi în pămînt.

De-aia se crapă pămîntul, altfel

Şi-ar face copiii lunecuş pe sîngele părinţilor.

Bucurîndu-se ca de-o minune,

Cei mici le-aşează nas nou:

Din morcovi de hîrtie şi cîlţi,

Prins cu zgîrci, pe sub plete.

Cei mari zac în genunchi –

Ştiu că acum vor da să plece

Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi

În locul ochilor,

Înşurubîndu-le-n găvanele calde.

Dar nici nu apucă să ştie;

Se mai văd o clipă-n oglindă,

De pe vîrful secerii azvîrlită pe jos,

Pînă vederile prind caimac de frig

Pe lumină.

Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii !

Cu bucăţi de pămînt vor să-l facă,

Dezlegate în apă fierbinte,

Lipite cu bulgări pe trupul celor care

I-au învăţat basmul unei materii

Misterioase şi albe,

Din care se clădeau oameni frumoşi.

Şi-atunci lipesc, copiii, şi ridică oameni

Peste oameni,

Din pămînt înmuiat, peste forma

Bicisnică a tiparului;

Ei – cei văduviţi de poveste, ispăşind

Culmea păcatului, iarnă de iarnă

Mai siguri pe ceea ce fac,

Nemaiizbăvindu-se parcă nicicînd.

Ei – capăt de drum al stirpei –,

Copiii, feciorii, bărbaţii condamnaţi

La uscăciune şi boală,

La ierni deşertice, anunţînd foamea

Şi pîrjolul, şi jupuirea de vii;

Tot aruncă cu bulgări pe umerii

Şi faţa şi braţele unui neam întreg

Şi-şi îngroapă bătrînii,

Obligîndu-i să se nască din nou,

Să-i renască şi pe ei

Din burta de leac a făgăduinţei.

De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi,

Ca la rugăciune, parcă ologiţi;

Corpuri pe jumătate – înţepenite

Şi descărnate; cum se joacă şi-aleargă,

Cei mici, de-ar da din grabă peste ei,

I-ar sfărîma negreşit,

Ca pe nişte Oameni de zapadă, în trei:

Bulgărele mic – primul; cel de mijloc –

Al doilea; iar cel mare – baza matriceală

A ruşinii, linotipul organic uns

Pe la-mbinări cu dulceaţă – ultimul,

Fiindcă nu e legat de raţiune,

Ci de nevoie.

În fiecare iarnă copiii se joacă de-a iarna,

Iar pe cei rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii,

Apucîndu-i de dedesubt.

Anchilozaţi, aproape umbre, se lasă

Traşi părinţii-n sănii de copii;

Le mai cade mîna, mătură pămîntul,

Şi parcă un bulgăre de apă

Se strînge, singur, în palma lor.

     ("HIBERNARIS")

                           

                            
                            ŞCOALA DE VĂDUVI

Iată cearta revoluţiei cu lumea,

şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,

ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă

e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,

jumătatea cealaltă aparţinîndu-i de drept lui Dumnezeu !

Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,

lăsîndu-se greu pe braţele fine, gălbui,

de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină…

Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia

morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.

Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit

ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfînt,

nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.

Şi le mai fac perne, din cînd în cînd, aşa tari cum sînt,

însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,

răsuflînd cald a pîine rîncedă dinlăuntru, a dimie soioasă

şi a fier coclit, de seceră neudată.

Ei nu uită nimic, ei sînt banda magnetică,

jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali

şi scuipă din rîturi cheaguri de petrol, culcaţi pe-o parte,

fiindcă ei le-au furat gardul rezervaţiilor, ei, care  altădată

le-ar fi bătut şi cu ochiul haraci în talpa casei.

O boală străină cară în trupurile lor, ale lor şi-ale copiilor,

şi-ale nepoţilor lor, poate fără ştire şi fără pricină,

stigmat feudal mai vechi decît orice feudă,

păcat al pămîntului şi-al nevoilor,

o boală străină au adus în trupurile noastre.

Am vrut să construim ceva, să punem umărul, să inovăm

un alt Testament, Cel de Mijloc, cu o singură Lege,

coerentă şi funcţională, ne-am vorbit numai pe numele

mic însoţit, am ridicat încrederea la nivel de jurămînt,

ne-am tescuit ultimele seminţe din cusătura hainei,

şi-am aprins zorii noii burghezii la lumina mică

a seului vegetal.

Degeaba ! Se năştea o Lege hoitară, pe defuncţia unui suflet !

N-au ştiut-o nici vechii stăpîni ai urbei şi mai ales cei noi.

S-au mai întîlnit o vreme unii cu alţii,

s-au făcut ca nu se cunosc; cei vechi s-au ascuns

cu milogii pe sub poduri şi-au băut din aceeaşi sticlă,

cei noi i-au mai scuipat o vreme şi înjurat prin piaţa

de vechituri, aşa ofticoşi cum erau de-acum,

cu fularele peste gură...

Se mai moare pe mese, se dansează în lanţ,

se mai sparge în dinţi cupa resemnării,

mucedă ca un vin prea vechi, se mai instalează

canale pentru vieţi subterane, salvatoare,

pentru traiul celor care ne mai numim: copiii lor.

Ne-au lovit îngerii cu pumnul în tîmplă, au atentat

la echilibrul lor fragil de pe cornişa umărului,

au năvălit cu ranga în vestiarele unde ne mai iubeam

pe-ascuns, impregnate cu miros iute, de animal tînăr –

Ne onorau, mai apoi, ciocănind ca gloabele sub pămînt,

unde nu se ciocăne niciodată, unde nu se cere voie,

fiindcă te-aşteaptă ori lumînarea, ori vinul…

Cei fără de greutatea sufletului ne schilodesc

şi astăzi umbra clipei cu sălbăticia celui văduvit de simţ.

Dacă milenii de istorie s-au născut din credinţe,

conştiinţele putrede n-au creat nici o secundă de religie.

Ei au sufocat religiile în spasmele constrictoare

ale neputinţei, ei ne dau zilnic să bem otrava care ne

amorţeşte nervii. Ei, urmaşii lor. Niciodată copii.

Născuţi bătrîni şi morţi fără ruşine.

Cică ultimii lupi, bolnavi, aşteaptă trenurile pentru a se

sinucide. Le-au tras spre cantoane fitile de sînge, grase,

de porc, şi ei tot nu coboară. I-ar detuna acolo, pe loc,

de n-ar fi linia de fier; cu pulberea de la cariere.

Degeră lupii, cu ochii albi, şi nu coboară,

şi nu se mănîncă…

Rămîn înveliţi, cu ochii deschişi, înspre linia pustie,

de parcă-i viscoleşte cu miros de ţuică.


 











("HIBERNARIS")