21.10.2015

HIBERNARIS, Dragos Niculescu





ANOTIMPUL ABSOLUT



Uliţe strîmte, case fumurii, colindători şi preoţi
sclipind de ţuică bătrînă şi gustări  de cozonac înecăcioase,
eu, igrasios, cu tensiunea redusă la zero, în pragul
unei idei de geniu care întîrzie,
iubiri apuse, esenţiale, bîntuind lepros ca nişte cerşetoare
mincinoase şi tinere, cu fardurile înmuiate de ceaţă,
îngustimile oarbe, muchiile primitoare de spută fertilă,
aceiaşi poştaşi bizari, cu scrisorile lor de pe front,
şi chiar nevrînd, şi chiar nechemată,
febra acestui nou început patologic, copilărindu-se
sinucigaş de-a naşterea precum cu o sticlă
cu cap de mort,
în care esenţa trecutului şi-a pierdut orice miros.

Acesta e singurul meu anotimp de moarte şi de viaţă.









BOAREA ULTIMULUI GRÎU



Ochiul lui nu mai vesteşte ploaia.
Nici un zvon nu mai licăre; pojghiţă
de uscăciune l-a acoperit între timp, prin care
el vede, dar nu mai spune nimic.
Ochii lor spălăciţi, albaştri şi verzi,
nu mai sînt de mult fîntînile de rod
ale neamului, şi nici de luptă. Căutătura
neagră, vulturească a rămas în poveştile babelor;
îngălbenit e de alcool în ochi şi-n sămînţa
cu care altădată boierii vroiau să-şi ridice
sîngele stirpei.


E o vară cumplită.
Femei şi bărbaţi în alaiuri mute,
în noianul disperării,
umplu bisericile, curţile parohiale:
rugi lungi, fierbinţi – şi nici o minune !
Au nu ştiu ei că slava din uscăciune nu deschide
fiarele ploii ? Sînt legi nescrise – că-n faţa lui Dumnezeu
chiar lacrima seacă tot izvorăşte de undeva.
Dar ei ? Ei de ce nu se roagă şi ţipă
şi obrajii lor rămîn uscaţi ca ‘nainte de Facerea Apei ?
Pentru ce afară, pe uliţi, fetele goale, încinse cu frunze,
se-nvîrt despuiate pînă cad în tină
cu gîtlejurile arse, cu gurile deschise
bînd nisip fierbinte ?


Nu, jertfă dau, înmoaie uscăciunea cu ceva:
sîngele sufletului se ridică şi unge rana din cer,
ori se scurge prin tălpi în crăpătura pămîntului –
Fiindcă ei, cu ochii lor secaţi, ajung să-şi vîndă
carne din carnea lor – animalele crescute cu greu !
Nu mai e apă… Nici preţ pe vaci şi pe porci nu mai cer,
le dau să scape de povară, le dau fără preţ…
îi sărută pe boturi, pe frunte, dar niciunul nu plînge !
Ochiul lor nu mai vesteşte ploaia.
Rămîne deschis spre holdele arzînde
şi parcă-l strînge boarea ultimului grîu…

   

      ("HIBERNARIS")







DISPARIŢIA IERNII



Copiii rîd şi parcă dănţuie,
Cu o mînă ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o joacă, rîzînd, - harşt -
Dintr-o dată retează nasul părinţilor;
Plesneşte sîngele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi în pămînt.
De-aia se crapă pămîntul, altfel
Şi-ar face copiii lunecuş pe sîngele părinţilor.


Bucurîndu-se ca de-o minune,
Cei mici le-aşează nas nou:
Din morcovi de hîrtie şi cîlţi,
Prins cu zgîrci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi –
Ştiu că acum vor da să plece
Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi
În locul ochilor,
Înşurubîndu-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă să ştie;
Se mai văd o clipă-n oglindă,
De pe vîrful secerii azvîrlită pe jos,
Pînă vederile prind caimac de frig
Pe lumină.


Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii !
Cu bucăţi de pămînt vor să-l facă,
Dezlegate în apă fierbinte,
Lipite cu bulgări pe trupul celor care
I-au învăţat basmul unei materii
Misterioase şi albe,
Din care se clădeau oameni frumoşi.


Şi-atunci lipesc, copiii, şi ridică oameni
Peste oameni,
Din pămînt înmuiat, peste forma
Bicisnică a tiparului;
Ei – cei văduviţi de poveste, ispăşind
Culmea păcatului, iarnă de iarnă
Mai siguri pe ceea ce fac,
Nemaiizbăvindu-se parcă nicicînd.
Ei – capăt de drum al stirpei –,
Copiii, feciorii, bărbaţii condamnaţi
La uscăciune şi boală,
La ierni deşertice, anunţînd foamea
Şi pîrjolul, şi jupuirea de vii;
Tot aruncă cu bulgări pe umerii
Şi faţa şi braţele unui neam întreg
Şi-şi îngroapă bătrînii,
Obligîndu-i să se nască din nou,
Să-i renască şi pe ei
Din burta de leac a făgăduinţei.


De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi,
Ca la rugăciune, parcă ologiţi;
Corpuri pe jumătate – înţepenite
Şi descărnate; cum se joacă şi-aleargă,
Cei mici, de-ar da din grabă peste ei,
I-ar sfărîma negreşit,
Ca pe nişte Oameni de zapadă, în trei:
Bulgărele mic – primul; cel de mijloc –
Al doilea; iar cel mare – baza matriceală
A ruşinii, linotipul organic uns
Pe la-mbinări cu dulceaţă – ultimul,
Fiindcă nu e legat de raţiune,
Ci de nevoie.


În fiecare iarnă copiii se joacă de-a iarna,
Iar pe cei rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii,
Apucîndu-i de dedesubt.
Anchilozaţi, aproape umbre, se lasă
Traşi părinţii-n sănii de copii;
Le mai cade mîna, mătură pămîntul,
Şi parcă un bulgăre de apă
Se strînge, singur, în palma lor.







         ("HIBERNARIS")







ŞCOALA DE VĂDUVI


  
Iată cearta revoluţiei cu lumea,
şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,
ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă
e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,
jumătatea cealaltă aparţinîndu-i de drept lui Dumnezeu !


Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,
lăsîndu-se greu pe braţele fine, gălbui,
de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină…
Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia
morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.
Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit
ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfînt,
nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.
Şi le mai fac perne, din cînd în cînd, aşa tari cum sînt,
însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,
răsuflînd cald a pîine rîncedă dinlăuntru, a dimie soioasă
şi a fier coclit, de seceră neudată.
Ei nu uită nimic, ei sînt banda magnetică,
jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali
şi scuipă din rîturi cheaguri de petrol, culcaţi pe-o parte,
fiindcă ei le-au furat gardul rezervaţiilor, ei, care  altădată
le-ar fi bătut şi cu ochiul haraci în talpa casei.


O boală străină cară în trupurile lor, ale lor şi-ale copiilor,
şi-ale nepoţilor lor, poate fără ştire şi fără pricină,
stigmat feudal mai vechi decît orice feudă,
păcat al pămîntului şi-al nevoilor,
o boală străină au adus în trupurile noastre.


Am vrut să construim ceva, să punem umărul, să inovăm
un alt Testament, Cel de Mijloc, cu o singură Lege,
coerentă şi funcţională, ne-am vorbit numai pe numele
mic însoţit, am ridicat încrederea la nivel de jurămînt,
ne-am tescuit ultimele seminţe din cusătura hainei,
şi-am aprins zorii noii burghezii la lumina mică
a seului vegetal.
Degeaba ! Se năştea o Lege hoitară, pe defuncţia unui suflet !
N-au ştiut-o nici vechii stăpîni ai urbei şi mai ales cei noi.
S-au mai întîlnit o vreme unii cu alţii,
s-au făcut ca nu se cunosc; cei vechi s-au ascuns
cu milogii pe sub poduri şi-au băut din aceeaşi sticlă,
cei noi i-au mai scuipat o vreme şi înjurat prin piaţa
de vechituri, aşa ofticoşi cum erau de-acum,
cu fularele peste gură...


Se mai moare pe mese, se dansează în lanţ,
se mai sparge în dinţi cupa resemnării,
mucedă ca un vin prea vechi, se mai instalează
canale pentru vieţi subterane, salvatoare,
pentru traiul celor care ne mai numim: copiii lor.


Ne-au lovit îngerii cu pumnul în tîmplă, au atentat
la echilibrul lor fragil de pe cornişa umărului,
au năvălit cu ranga în vestiarele unde ne mai iubeam
pe-ascuns, impregnate cu miros iute, de animal tînăr –
Ne onorau, mai apoi, ciocănind ca gloabele sub pămînt,
unde nu se ciocăne niciodată, unde nu se cere voie,
fiindcă te-aşteaptă ori lumînarea, ori vinul…


Cei fără de greutatea sufletului ne schilodesc
şi astăzi umbra clipei cu sălbăticia celui văduvit de simţ.
Dacă milenii de istorie s-au născut din credinţe,
conştiinţele putrede n-au creat nici o secundă de religie.
Ei au sufocat religiile în spasmele constrictoare
ale neputinţei, ei ne dau zilnic să bem otrava care ne
amorţeşte nervii. Ei, urmaşii lor. Niciodată copii.
Născuţi bătrîni şi morţi fără ruşine.


Cică ultimii lupi, bolnavi, aşteaptă trenurile pentru a se
sinucide. Le-au tras spre cantoane fitile de sînge, grase,
de porc, şi ei tot nu coboară. I-ar detuna acolo, pe loc,
de n-ar fi linia de fier; cu pulberea de la cariere.
Degeră lupii, cu ochii albi, şi nu coboară,
şi nu se mănîncă…
Rămîn înveliţi, cu ochii deschişi, înspre linia pustie,
de parcă-i viscoleşte cu miros de ţuică.



















 ("HIBERNARIS")





    Etalînd o poezie a ontologicului individual, dar şi colectiv, social, aflat în permanentă stare de nelinişte şi convulsie, volumul “HIBERNARIS” exprimă o lirică gravă, marcată de angoase şi lipse de aer în oscilaţia ponderală mereu inegală a palierelor sufleteşti şi raţionale, o sfîşiere spirituală care tinde constant şi dureros către recuperarea unei ordini ce pare că şi-a pierdut pentru totdeauna locul şi timpul. Deplasările tectonice intime pot fi supuse de către autor analizei şi proiecţiei tranzitive doar atunci cînd spaţiul devine oxigenat de răcoarea unui ceas interior similar anotimpului autumnal, ivit salvator după o perioadă deşertică, pîrjolitoare, care nu a permis viaţa sau desfăşurarea vreunui tip de activitate, ci doar recluziunea, ascunderea într-o stare similară hibernării. Acesta este motivul declanşator al întregii desfăşurări lirico-epice – sugerat în poemul de prezentare, care dă şi titlul volumului –, în esenţă, motivul unei renaşteri, posibilă în binefacerea întoarcerii unui timp aerat şi răcorit de ploi, a unei vremi crepusculare, dar a fortiori regenerative, străbătută de apă ca element primordial şi germinativ, întotdeauna vindecător. 
   Deşi concepută în baza nor unităţi epice distincte, materia poetică îşi păstrează o unitate tematică şi stilistică globală, în ciuda cîtorva pasaje de respiro, necesare unei uşoare detensionări a fluxului expozitiv şi mesajului de factură expresionistă, răscolitor şi dens, declarativ. Cititorul se confruntă cu un tip de metaforă puternică, ce nu lasă loc de umbre, ci de sugestii, iar cînd sugestia nu poate fi susţinută, întărită prin vectori aluzivi suficient de relevanţi, ea este tranşant înlocuită de mesajul direct, de metafora imagistică percutantă, senzorială, de un tip de plasticitate a cărei substanţă şi forţă rezidă în potenţialul său ideatic şi în maniera stilistică de reprezentare a sa, confecţionată foarte riguros din acorduri lexemice subtile sau din asocieri contrastante, pline de efect. Autorul utilizează un registru complex de punere în scenă a discursului, viziunea sa artistică proiectîndu-se în zone surprinzătoare, neconvenţionale, cum sînt cele ale fantasticului, cu aceeaşi uşurinţă cu care, în strofa, fragmentul sau poemul următor sondează dramaticul cel mai terestru, pînzele freatice ale celui mai tulburător realism, ale obiectivului incandescent şi eruptiv. Se poate chiar aprecia că autorul utilizează fantasticul ca pe o dimensiune suplimentară şi necesară descrierii uzurii sistemului existenţial individual sau colectiv, circumscris fatal pauperelor dimensiuni mundane de evoluţie. Capabil de această interferenţă stilistică de planuri ale imaginarului şi realului, autorul vehiculează lejer principalul element artistic, care este acela al apelului la elementele mythos-ului şi etnos-ului, la modele arhetipale, la elemente tradiţionale şi cutumiere – instrumente scenografice de transfigurare şi adîncire a realului, de sporire a capacităţii de analiză şi sugestie a coordonatelor ethos-ului. 
    Volumul “HIBERNARIS” prezintă o poetică a reflecţiei, o poetică narativă dramatică, chiar bîntuită de reverberaţii abisale, problematica sa apărînd, putem spune, dintr-o criză ce depăşeşte conştientul imediat, coborînd în straturile mai profunde, incontrolabile, ale subconştientului. O poezie de o frumuseţe gravă, cu impact imediat, dar decelativ, remanent la cititor.


                                                                                                      LAURIAN BOTEZ






 DRAGOŞ NICULESCU


 Publicări: „România literară”, nr. 40/6-12.10.1999, nr. 22/5 -11.06.2002, nr. 5/5-11.02.2003; „Facla literară”, nr. 1-4/06.2000; „Contemporanul”, nr. 600 (aniversar)/12.2002; „LITERE”,   Târgovişte, nr. 39- 40/06-07.2003; „Ramuri”, Craiova, nr. 5 (1163), 2013; Antologia “«Moştenirea Văcăreştilor». Din istoria unui festival de literatură”, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2008; Volumul de proză scurtă “Peregrinări”, Ediţia a V-a, on-line, Dublin, 2014, şi Volumul de poezii “Peregrinări”, Ediţia a VI-a, on-line, Dublin, 2015, editate de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti “Itaca” – Dublin; “Ars poetica” (http://arspoetica.hol.es), 02.2015; “UNIREA”, Alba Iulia, nr. 7484/18.05.2015; “Faleze de piatră”, 11.05.2015; “WebCultura”, 05.04.2016;
 Premiul I şi Premiul Special al Juriului (Premiul Bibliotecii Judeţene "I.H. Rădulescu", Dâmboviţa) la  secţiunea Poezie a Festivalului-Concurs Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Ediţia a XXXIII-a, Târgovişte, septembrie 2001;
 • Premiul revistei „Ramuri”, din Craiova, la secţiunea Poezie a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, Ediţia a XXXIII-a, Sebeş, Alba, mai 2013;
 • Premiul II la secţiunea Poezie şi Premiul III la secţiunea Prozǎ scurtǎ a Concursului “Premiile Ars poetica 2014”, Fundaţia “Semnal din Sud”, Cǎlǎraşi, februarie 2015;
  • Premiul ziarului “UNIREA”, Alba Iulia (cotidianul cu cel mai mare tiraj din Ardel şi dintre ziarele locale), la Festivalul Internaţional “Lucian Blaga”, Ediţia a XXXV-a, Sebeş, Alba, mai 2015;
 • Volumul de poezie „Farmecul iluziei” (ediţie electronică), Antologia Societăţii Culturale NOESIS, cuprinzînd cei mai importanţi 50 de autori contemporani (CD-ROM multimedia, lansat la Târgul de carte “Gaudeamus”, noiembrie 2001);
  • Volumul de poezie „Farmecul iluziei”, Ed. ARVIN GRAPHICS, Bucureşti, 2002, lansat la Târgul de carte „Gaudeamus”, noiembrie 2002;
 •  Volumul de poezie “HIBERNARIS”, Ed. Picart, Călăraşi, 2015 (ediţie electronică);
     • Realizarea de prefeţe de carte (“Vă iubesc pe toţi”, Ion Călinescu, Ed. ARVIN PRESS, Bucureşti, 2007 etc.);
 • Trei proiecte de emisiuni TV, cu specific socio-cultural: „Satul românesc – o rugăciune uitată”, „Realitatea culturală”, „Steaua noastră comună”; •comentariu de film documentar;
• Prezenţă activă la Târgurile de carte şi Cenaclurile literare ale Uniunii Scriitorilor din România.
• Volume de publicat si in lucru (poezie, proza scurta, dramaturgie)